𝐈𝐧𝐭𝐞𝐫𝐯𝐢𝐮 𝐜𝐮 𝐚𝐮𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐋𝐚𝐮𝐫𝐚 𝐏𝐚𝐦𝐟𝐢𝐥𝐨𝐢𝐮

𝟏. 𝐒𝐩𝐮𝐧𝐞-𝐧𝐞 𝐜â𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐭𝐢𝐧𝐞 𝐜𝐚 𝐬𝐜𝐫𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫, 𝐩ă𝐫𝐢𝐧𝐭𝐞, 𝐟𝐞𝐦𝐞𝐢𝐞, 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐞𝐬𝐨𝐫?

Sunt Laura, îmi plac prăjiturile, cafeaua cu lapte, glumele pe care mi le spun copiii în pauze, îmi plac hobbiții și casele lor cu ferestre rotunde. Nu-mi place să stau la catedră, chiar dacă o fac, dar ori de câte ori am ocazia să mă așez cu ei în bancă, o fac.

Cred că într-o altă viață am fost ceva animal marin deoarece a doua dragoste a vieții mele, prima fiind Dan, băiatul meu, e marea.

 

𝟐. 𝐋𝐚 𝐛𝐚𝐳ă 𝐞ș𝐭𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐞𝐬𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐥𝐢𝐦𝐛𝐚 𝐞𝐧𝐠𝐥𝐞𝐳ă. 𝐂𝐞 𝐭𝐞-𝐚 𝐢𝐧𝐬𝐩𝐢𝐫𝐚𝐭/ 𝐝𝐞𝐭𝐞𝐫𝐦𝐢𝐧𝐚𝐭 𝐬ă 𝐬𝐜𝐫𝐢𝐢 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐚 𝐩𝐨𝐯𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐢?

Profesoratul nu are nicio legătură cu scrisul poveștilor, sigur, asta spun acum, dar primele tentative în a scrie povești au legătură cu elevii mei deoarece pe ei am probat primele texte. Scriam ceva sau îmi venea vreo idee, apoi o duceam în clasă. Dacă s-ar fi foit în bănci sau ar fi căscat de plictiseală, era clar că nu e ceea ce trebuie. Copiii nu menejează, spun direct când ceva nu le place. A mai fost un personaj important în treaba asta cu scrisul, fiul meu. Pentru el am scris prima poveste și chiar dacă au trecut de atunci aproape zece ani, tot la el merg când vreau o părere obiectivă, fără înflorituri despre vreun text.

 

𝟑. 𝐂𝐞 𝐦𝐞𝐬𝐚𝐣𝐞 𝐭𝐫𝐚𝐧𝐬𝐦𝐢ț𝐢 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐩𝐨𝐯𝐞ș𝐭𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐫𝐞𝐚𝐭𝐞?

Nu-mi propun să transmit niciun mesaj. Nu cred în cărțile cu mesaj, nu-mi plac și nu aș citi nicio carte cu mesaj dacă aș mai fi copil. O poveste bună trebuie să transmită emoție, o stare anume, să te facă să simți ceva pentru personaj sau pentru ce se întâmplă acolo, să te facă să râzi, să suspini, să închizi ochii și să spui, ce fain, aș vrea să trăiesc și eu așa ceva!

 

𝟒. 𝐃𝐮𝐩ă 𝐜𝐞 𝐜𝐫𝐢𝐭𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐜𝐚𝐮ț𝐢 𝐢𝐥𝐮𝐬𝐭𝐫𝐚𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐩𝐨𝐭𝐫𝐢𝐯𝐢𝐭?

Din fericire nu a fost nevoie să-l caut, cumva stelele s-au aliniat și le fiecare carte a apărut fix ilustratorul care trebuia. Am avut colaborări extraordinare cu fiecare dintre ei, trei au fost cei cu care am colaborat. Cristina Barsony, Flavia Chiper și Kim Amate. Pe Kim nici nu-l cunosc în realitate, e un ilustrator minunat care trăiește în Spania și cu care am avut o legătură dincolo de cuvinte, adică efectiv a scris poveștile mele folosind culori.

 

𝟓. 𝐂𝐮 𝐜𝐞 𝐠â𝐧𝐝 𝐬𝐚𝐮 𝐞𝐦𝐨ț𝐢𝐞 𝐯𝐫𝐞𝐢 𝐬ă 𝐫ă𝐦â𝐧ă 𝐜𝐢𝐭𝐢𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐥𝐚 𝐟𝐢𝐧𝐚𝐥𝐮𝐥 𝐜ă𝐫ț𝐢𝐢 „𝐂𝐢𝐧𝐞 𝐥𝐨𝐜𝐮𝐢𝐞ș𝐭𝐞 𝐚𝐢𝐜𝐢?”?

Că lucrurile din viața noastră se leagă unele de altele, că fire nevăzute ne poartă prin lume, că la fiecare pas se poate ascunde ceva miraculos- asta dacă avem ochi și inimă să-l descoperim și, poate cel mai important lucru, că pentru o persoană anume suntem cel mai drag om de pe pămînt.

 

𝟔. 𝐔𝐧 𝐠â𝐧𝐝 𝐬𝐚𝐮 𝐮𝐧 𝐬𝐟𝐚𝐭 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐩ă𝐫𝐢𝐧ț𝐢 𝐬ă-𝐢 î𝐦𝐩𝐫𝐢𝐞𝐭𝐞𝐧𝐞𝐚𝐬𝐜ă 𝐦𝐚𝐢 𝐮ș𝐨𝐫 𝐩𝐞 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐢 𝐜𝐮 𝐜𝐚𝐫𝐭𝐞𝐚?

Să le citească de când deschid ochii pentru prima oară, să citească ei la rândul lor, să vorbească despre cărți, despre personajele din povești, să meargă frecvent și să petreacă timp în librării. Cărțile să fie ceva firesc în viața lor, nu un cadou de Crăciun și sub nicio formă o pedeapsă. ‘’Dacă nu ești cuminte sau dacă vii cu o notă proastă, ai de citit douăzeci de pagini în fiecare seară.’’ Pare ireal, dar de foarte multe ori am auzit așa ceva. Sau mai rău, cititul în așteptarea unei recompense, de exemplu, dacă citesc o carte pe săptămână, primesc nu știu ce. Cu astea s-a terminat orice plăcere, mai rău, copilul respectiv riscă să urască cititul și va privi mereu cărțile ca pe ceva nociv.

 

𝟕. 𝐂𝐞 𝐜ă𝐫ț𝐢 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐨𝐩𝐢𝐥ă𝐫𝐢𝐞 ț𝐢-𝐚𝐮 𝐫ă𝐦𝐚𝐬 𝐥𝐢𝐩𝐢𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐬𝐮𝐟𝐥𝐞𝐭 ș𝐢 𝐥𝐞 𝐫𝐞𝐜𝐨𝐦𝐚𝐧𝐳𝐢 𝐜𝐚 𝐥𝐞𝐜𝐭𝐮𝐫ă 𝐦𝐢𝐜𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐜𝐢𝐭𝐢𝐭𝐨𝐫𝐢?

Asta cu recomandările e o chestiune extrem de subiectivă, în plus, au trecut niște ani de la copilăria mea. Să vedem, într-o ordine total întâmplătoare ar fi așa: Alice în țara minunilor, o carte la care mă întorc și acum, la care descopăr subtilități de limbaj și niște finețuri extraordinare, Vrăjitorul din Oz pe care am iubit-o în mod special. Îmi amintesc că am primit-o de Crăciun, mă rog, urma s-o primesc deoarece am descoperit-o în dulap, ascunsă printre bluzele mamei și în fiecare zi când rămâneam singură acasă, o scoteam de acolo și citeam din ea. Până la Crăciun o citisem pe toată, ba unele părți, chiar de mai multe ori. Chiar și așa a rămas una dintre cărțile mele de suflet.

Poveștile lui Andersen, dar nu variantele astea noi și cosmetizate de acum, m-am îngrozit de ce ediții am găsit în librării, efectiv cu povești ciuntite, cu întregi pasaje scoase, vezi doamne, să nu sperie copii.

Cărțile cu Apolodor pe care le-am descoperit târziu, erau interzise când eram eu copil. Fiind în preajma copiilor mi-a dat șansa extraordinară să descopăr o grămadă de povești și de autori de care habar n-aveam. Pe Dr. Seuss l-am descoperit în perioada când lucram la grădiniță. Cat in the hat- ce personaj incredibil, îl ador! Sau cărțile Juliei Donaldson, o minunăție!

 

𝟖. 𝐀𝐢 î𝐧 𝐩𝐥𝐚𝐧 𝐨 𝐧𝐨𝐮ă 𝐜𝐚𝐫𝐭𝐞?

Nu în mod special, ce-i drept, mi-e dor să scriu o altă poveste. Am mai zis într-un alt context că pregătesc ceva și n-a ieșit nimic așa că de data asta nu zic nici pâs.

 

𝑨𝒄𝒆𝒔𝒕 𝒂𝒓𝒕𝒊𝒄𝒐𝒍 𝒑𝒐𝒂𝒕𝒆 𝒇𝒊 𝒄𝒐𝒑𝒊𝒂𝒕 𝒅𝒐𝒂𝒓 𝒑𝒓𝒊𝒏 𝒎𝒆𝒏ț𝒊𝒐𝒏𝒂𝒓𝒆𝒂 𝒔𝒖𝒓𝒔𝒆𝒊 ș𝒊 𝒂𝒖𝒕𝒐𝒓𝒖𝒍𝒖𝒊 𝒔ă𝒖. 𝑺ă 𝒏𝒆 𝒓𝒆𝒔𝒑𝒆𝒄𝒕𝒂𝒎 𝒖𝒏𝒊𝒊 𝒑𝒆 𝒂𝒍ț𝒊𝒊 ș𝒊 𝒎𝒖𝒏𝒄𝒂 𝒄𝒆 𝒐 𝒅𝒆𝒑𝒖𝒏𝒆𝒎 î𝒏 𝒇𝒐𝒍𝒐𝒔𝒖𝒍 𝒄𝒐𝒎𝒖𝒏𝒊𝒕ăț𝒊𝒊!